Evoluția industriei eptfe este o poveste fascinantă care s-a dezvoltat de-a lungul timpului pentru a crea o industrie cu aplicații revoluționare. Istoria epoxidului începe în 1884, când chimistul Alfred Einhorn a sintetizat un nou compus din etilenă și formaldehidă.Acest compus a fost numit „epoxid”, care în cele din urmă a devenit cunoscut sub numele de epoxid prin combinarea lui cu poliol sau esteri.În timp ce această formulare originală a avut multe aplicații practice, utilizarea sa a rămas limitată din cauza costului ridicat și a lipsei de materii prime disponibile.În anii 1940, câțiva cercetători au lucrat la îmbunătățirea formulărilor originale de epoxi, inclusiv americanul Richard Condon, care a descoperit cum să-l facă mai durabil folosind polioli derivați din produse petroliere, cum ar fi oxidul de ciclohexan și rășina novolac fenol.În același timp, oamenii de știință britanici au început să experimenteze cu diferiți agenți de întărire, cum ar fi aminele și acizii, rezultând un produs îmbunătățit care ar putea fi utilizat pentru laminarea suprafețelor, cum ar fi placajul, făcându-l mai puternic decât înainte și deschizând astfel calea tehnicilor moderne de fabricare a materialelor compozite.În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aplicațiile militare pentru epoxizi au crescut dramatic, creând cererea pentru materiale și mai bune, conducând furnizorii să dezvolte proprietăți unice precum rezistența la căldură, flexibilitatea la temperaturi scăzute, rezistența chimică etc., permițându-le să îndeplinească cerințele specifice necesare în producția de piese de aviație.Dezvoltarea acestei tehnologii a continuat apoi până în anii 1950, când s-au făcut progrese atât în metodele de producție a rășinilor sintetice, cât și în cele produse în comun între cauciuc natural și amestecuri de cauciuc sintetic, combinate cu materiale de umplutură precum azbest, creând ceea ce cunoaștem astăzi ca „elastomeri umpluți” sau materiale plastice armate cu cauciuc (FRP).Până la începutul anilor 1960, diferite procese au fost rafinate suficient de semnificativ pentru ca sistemele de producție în vrac de calitate industrială să poată fi implementate, ducând la evoluții ulterioare spre adăugarea de culori și alți aditivi, dând naștere epoxicilor modificați de înaltă performanță, utilizați în mai multe industrii, de la construcții și inginerie până la designul auto. Până de curând, soluțiile de ambalare pentru semiconductori utilizau formulări complexe care necesită capacități precise de metalurgie a pulberilor, printre altele, alături de tehnologiile de acoperire ceramică care implică particule de praf de diamant, permițând producătorilor de scule de tăiere să atingă niveluri mai ridicate de eficiență nemaivăzute cu doar două decenii înainte de această perioadă.Această cronologie arată cât de departe am ajuns de la prima invenție din 1884, culminând cu o complexitate din ce în ce mai mare, care a crescut exponențial, activată de cercetarea în continuă evoluție, care depășește limitele depășind orice așteptări inițiale în timpul vieții lui Alfred Einhorn. progrese care beneficiază în mare măsură generațiile viitoare din întreaga lume.
Ora postării: 27-feb-2023